e lovitură de stat, monşer, parol!

Să nu fii de acord, principial, cu metodele folosite pentru a scăpa de ariergarda regimului Băsescu, e una. Şi eu nu sunt, aşa cum am scris aici. Să achiesezi la strigătul gâtuit şi disperat, dar profund caraghios, al “victimelor”, îngânându-l peste tot pe unde ai posibilitatea, cum că e Lovitură de Stat, e cu totul altceva.
Câtă istorie ştiu eu, şi ştiu niţică, n-am auzit ca, vreodată, vreo majoritate parlamentară să dea o lovitură de stat. Dacă cineva are cunoştinţe despre astfel de daravelă, să-mi zică, să mă minunez şi să corectez.

Apoi, înţeleg că Statul nu e Senatul, ci şeful Senatului, nici Camera Deputaţilor, ci preşedinta acesteia. Statul nu e nici măcar Parlamentul, ci Curtea Constituţională. Statul nu e Guvernul ţării, ci ICR-ul. Pe scurt, Statul nu e poporul, ci doar preşedintele acestuia. Pentru că, de fapt, despre asta e vorba, nu? Despre L’etat c’est moi! Sau, mai bine spus, L’etat c’est lui! Şi acolo se simte lovitura cel mai tare.

Acum mulţi ani aveam o măsea cariată care mă durea. Rău. Şi doctoriţa a decis s-o scoată. Mi-a făcut două injecţii cu xilină (că una nu a fost suficientă), a pus mâna pe cleşte şi… dă-i şi luptă şi trage şi împinge şi răsuceşte. A naibii măsea nimic. Se vede treaba că avea nişte rădăcini de stejar. Că doar românul e frate cu codrul. Se cutremura cabinetul cu noi şi femeia făcuse febră musculară. Într-un final a răzbit drăcovenia. Am răsuflat cu toţi uşuraţi. Abia acum îmi dau seama c-o puteam reclama pe tânăra stomatoloagă la Ambasada SUA, la CEDO, la UE, la NATO, la UNICEF, la Frankfurter Allgemeine Zeitung, cu acuzaţia de Lovitură de Stat!