ce nu te omoară…

Acea aşa -zisă “gândire pozitivă” pe care o propagă anumite persoane ce se dau perfecte, superioare, pline de calităţi, ducând o adevărată diversiune psihologică împotriva ta , cu ajutoare, tu om simplu, care doreşti lucruri fireşti : spre exemplu adevărul, respectiv nu să fii trist iar tu să spui îmi merge bine, să vezi că ceva e gri, dar tu să spui că e alb, mai precis, să fii un fariseu,un făţarnic, să nu spui adevărul , să nu fii tu însuţi, cel care eşti, firesc , inima să-ţi plângă şi tu să zâmbeşti şi să spui că-ţi merge bine, cred că şi aici e vorba de valoare, valoarea omului simplu care nu vrea să spui că ceva e verde dacă e albastru, eşti umilit, călcat în picioare, se joacă cineva de-a pisica şi şoarecele cu tine şi mai are şi ajutoare, respectiv acum eşti totul şi acum eşti nimic, şi aceşti oameni pentru care nu contezi, dar au avut grijă să-ţi spună contrariul ca să vină apoi cu lovitură, să amplifice anumite situaţii prin care treci ca să te simţi umilit, în virtutea faptului că ei pot să-şi permită să te privească pe ascuns pe geam, experimentează suferinţa şi efectul ei asupra ta, care poate ai vrut de la ei simplă prietenie, ai căzut în cursa întinsă şi ai ajuns să iubeşti, dar nu eşti proastă să nu constaţi ce se întâmplă, pentru că un om simplu nu trebuie să fie neapărat şi prost , sau cred că nu trebuie să desconsideri un om care nu e bogat , nu trebuie să fie neapărat sărac cu duhul dacă nu merge la spa , lume cu şcoala diversiunii, pentru care eşti un obiect de studiu, şi te complaci poate pe post de cobai pentru că ai început să iubeşti, dar apoi te întrebi, DE CE? Îi iubeşti atât de mult că ştii mai multe despre ei decât cred ei şi chiar încerci să înţelegi şi rămâi cu speranţa că poate -şi vor da seama ce se întâmplă şi nu trebuie să se întâmple! Pentru că oamenii nu trebuie să fie cobai, indiferent de intenţii. Dacă te joci cu sufletul omului, zicând că vrei să-l faci fericit dar de fapt îl faci să sufere, să experimentezi cum se comportă, nu mai sunt intenţii bune. Dacă spui acelaşi lucru la mai multe , cu acelaşi scop, cum se numeşte asta? Şi eu mă întreb, mereu şi mereu, de ce? Eram un om singur, cu preocupările şi problemele mele, cică nu mi-a stricat imaginea că nu aveam, numai cine e vedetă are imagine, n-am tras pe nimeni de mânecă să mă bage în seamă, mi-am văzut de viaţa mea, aşa cum era, altcineva a venit în viaţa mea fără să bată la uşă, mi-a întors totul pe dos şi eu trebuie să dau dovadă că pot să îndur şi să privesc în continuare la spectacol! Şi ce face pe cineva de piatră?! Şi de ce se întâmplă toate acestea? Nu era destulă tristeţea singurătăţii mele?
Am revenit de mai multe ori pe blogul dv. pentru că-mi place cum scrieţi. E ca şi când aş scrie eu, dacă aş avea talent, pentru că mă regăsesc în multe lucruri pe care le spuneţi. Nu mă consider jignită dacă nu postaţi ce am scris mai sus. Corespunde adevărului ce am scris , un crâmpei dintr-un fel de viaţă reală ce uneori mi se pare ireală. Dacă nu m-ar durea sufletul – la concret cum se spune – aş crede că am un vis ciudat. Oricum uneori cred asta. Aştept o mână întinsă care să mă trezească la realitate. Să nu mai fiu pe post de cobai, pur şi simplu pentru că nu merit să mi se întâmple asta. Am zis.