câinele şi Videanu, eroi de proverb

Avem noi o vorbă: câinele moare de drum lung şi… Videanu, de grija PNL-ului. Pentru că şi-a terminat mauzoleul impozant de la Snagov şi pentru că DNA-ul, Parchetul, ANAF-ul, Garda Financiară nu i-au bătut încă la uşă, fostul campion al borduriadei bucureştene are prea mult timp liber la dispoziţie şi îl consumă dându-şi cu părerea pe blogul său despre partidul brătienilor şi despre pericolele care-l pasc. Probleme care, desigur, ar dispărea ca prin minune dacă l-ar arunca peste bord pe Antonescu şi s-ar aşeza iar la coadă la pupat condurul prezidenţial, printre celelalte microformaţiuni, fundaţii, mişcări, forţe şi iniţiative.

Natură sensibilă, fostul primar se cutremură la gândul că biata musculiţă liberală se va prinde în pânza de păianjen a verosului PSD. Care, până una alta, i-a oferit PNL-ului paritatea pe listele comune de la alegerile locale şi parlamentare de anul trecut, în pofida diferenţei evidente de forţă electorală. Ceea ce n-au făcut oamenii lui Băsescu în 2007, când, la europarlamentare, când s-a pus problema unei candidaturi sub sigla ADA, voiau un raport de 2 la 1 pe buletinele de vot. În favoarea lor desigur. Şi asta, după ce, cu 3 ani în urmă, ajunseseră la putere, iar cârmaciul la Cotroceni, în special prin sufragiile simpatizanţilor liberali.

Acum, Videanu face apologia defunctei Alianţe DA şi bate câmpii despre cum s-au iubit şi respectat partenerii de atunci, cum mergeau ei mână-mână sub conducerea mizericordioasă a lui TB. Uită să spună, însă, cum acesta din urmă a stricat totul, vrând cu orice preţ să scape de Tăriceanu din fruntea guvernului şi să înghită PNL-ul la masa de dimineaţă, ca să nu bea wiskeyul pe burta goală. Şi, pentru că nu i-a ieşit, a rupt din el nişte firimituri, pe care le-a înglobat în coca lui prezidenţială, căreia i-a crescut în coadă un apendice în formă de L.

Din rândurile aşternute cu durere-n suflet, se simte drama omului. Pur şi simplu nu poate respira de grija pentru prietenii lui liberali, pe care nu-i vrea sateliţii social democraţilor. I-ar prefera, probabil, strânşi toţi pe dealurile Sucevei, în ţarcurile lui Flutur, compunând pentru tătuc rugăminţi de iertăciune pentru rătăcirea temporară.

În final, cel care nu ştie ce-i prieşte mai bine, politica sau afacerile, concluzionează apoteotic: “Singura forţă care a învins PSD şi care este probabil şi acum coşmarul lui Victor Ponta este o dreaptă reunificată ca în 2004.” Care dreaptă unificată, nenicule? Nu cumva pe atunci pediştii erau membri voioşi şi dârji ai Internaţionalei Socialiste? Sau erau, cumva, doar nişte agenţi infiltraţi ca să saboteze din interior mondiala organizaţie comunistă, pe care s-o destabilzeze total prin plecarea din ea?