adevărul absolut al fiecăruia

Mi s-a spus de multe ori că nu există adevăr. Că nimeni nu l-a văzut, că nu-l poate arăta nimeni cu degetul. Că fiecare om îşi construieşte propriul adevăr în funcţie de informaţiile pe care le are, de modul în care a fost crescut, de lucrurile în care crede, de cei din jurul lui. Că nu se poate şi e chiar periculos să încercăm raportarea tuturor lucrurilor la un adevăr suprem, pentru că oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevărul lui mărunt şi neînsemnat, dar atât de important atunci când îl opunem adevărului celuilalt. De nezdruncinat, ca şi când ar fi rupt din acel copac al înţelepciunii.

Aceiaşi oameni care-mi spuneau că nu există adevăr, ţineau cu dinţii, în schimb, de părerile lor, de convingerile lor, de senzaţiile lor. De fapt, ei îşi apărau dreptul de a crede în ce vor ei. De a-şi apăra universul strâmt în numele adevărului propriu. Ei nu pledau pentru înţelegere, ci pentru dreptul de a nu fi contrazişi.

Atunci când crezi cu tărie în ceva, pentru că ai nevoie să crezi, transformi totul în adevărul tău. Viaţa ta se mulează pe el. Toate lucrurile, oamenii, ideile intră în universul tău doar după ce au trecut prin acest şablon, devenit Adevărul. Şi-l aperi cu disperare pentru că nu vrei ca universul tău să se clatine. N-ai putere să o iei de la capăt. Nu te gândeşti niciodată că cel de lângă tine are un univers construit pe baza unui adevăr, poate, exact opus celui în numele căruia respiri şi iubeşti tu.

Atunci când întâlneşti un om care e capabil să-şi susţină adevărul mai puternic decât tine, atunci când argumentele lui şi rezultatele modului în care crede sunt superioare reuşitelor tale, atunci când simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare, apelezi la sintagama atât de preferată de cei slabi: nu există adevăr absolut. Pentru că, dacă ar exista, cine l-ar deţine? Ce om ar fi capabil să descifreze secretele universului? Şi cum l-am recunoaşte? Cum aş putea accepta că el e mai bun decât mine? Mai demn să deţină acest adevăr şi mai capabil să-l împărtăşească celorlalţi.

Cât din ceea ce cunoaştem e adevărat? Cum se face că lucrurile despre care avem senzaţia că ştim atâtea se dovedesc false? De ce adevărurile noastre se schimbă atât de des? Oare acesta nu e un indicator al (in)capacităţii noastre de a “descoperi” adevăruri? Oare nu cumva periodica noastră căutare a adevărurilor care să justifice noile noastre scări de valori, care să explice ceea ce ni se-ntâmplă, care să ne facă universul din nou acceptabil, ar trebui să ne dezvăluie tocmai fragilitatea uneltelor cu care decidem ce e adevăr şi ce nu?

PS. încercaţi să priviţi aceste întrebări şi să căutaţi răspunsuri în afara dogmelor religioase.

Categorii: anacronic
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular:


    1. Frumos si adevarat,eu cred ca fiecare persoana are adevarul lui!! si cum este si acel proverb adevarul intodeauna doare!!!

    2. “Adevaru-i doar in vin/ Spune un vechi proverb latin…”Extrem de incitanta tema propusa. Acceptarea si propagarea adevarului sunt conditionate de mai multi factori: cei sapte ani de-acasa, cultura personala, atitudinea fata de aproapele, experienta de viata etc.
      Persoanele care tind sa-si dea singure dreptate sunt cele mai indepartate de adevar.
      Mi s-a intamplat de curand sa fiu pusa in situatia de a-mi autoevalua activitatea ,in interes personal. Am incercat sa fiu sincera cu mine; a venit randul unei colege, care-mi era contracandidata si care, evident isi dorea sa fie in fata mea. A fost nevoie de o comisie speciala, care sa stabileasca Adevarul.
      E oribil, inadmisibil, ne pretindem dascali, cu o experienta in urma-ne, ne dorim sa dezvoltam la copii concepte morale, dar cum, propagand ne-ADEVARUL?!

    3. O tema frumoasa.Adevar absolut?Nu cred ca exista,dar e doar o parere,parerea mea si a altora poate.Am avut deseori disctii cu prietenii pe aceasta tema,toti au avut o parere legata de acest subiect,fiecare are adevarul lui,important este sa acceptam parerea fieecaruia din moment ce am constatat ,din experinta ,ca nu exista adevar absolut. Tot ce cred eu e ca oamenii trebuie sa asculte parerea altora,sa nu judece pe cei care au o alta parere care nu e in concordanta cu a lor,nu toti gandim la fel,pentru ca nu suntem la fel,avem experiente de viata diferite,cultura diferita,varsta diferita.Altfel gandim la tinerete si altfel la maturitate.Tema e prea vasta ca sa fie tratata in cateva randuri.

    4. Adevarul fiecaruia nu valorteaza nici cat o ceapa degerata daca nu se m,aniofesta in corelatie armonioasa cu adevarul celui de langa tine …cu adevarul unei societati um,ane si indeosebi umanizante ! Adevarul meu nu are nici o valoare fata-n fata cu salbaticia ce ne-a fost indusa in acesti 24 ani de turuiala/ciuruiala democratica generati de o cacealm,a a unui decembrie insangerat ! Este acesta – a ajuns un adevar suprem -alienarea omului de catre om …am revenit la faza „homo homini lupus ” !Restul este manipulare a ocultelor si oligarhiilor bancare si politico-militare pentru a realiza impunerea capitalismului multilateral dezvoltat globalist si glob alizant ! QUI PRODEST a mai vorbi despre adevar …adevaruri !?

    5. Nobila si frumoasa postare !
      Suntem toata viata in cautarea adevarului in practic tot ce ne intereseaza si avem mereu impresia ca il gasim – dar e normal asa, altfel am fi mereu deznadajduiti si pesimisti. Circula si o poveste amuzanta la un moment dat despre imparatul David care impartea dreptatea (o forma a adevarului). El a ascultat povestile contradictorii ale celor doi impricinati care s-au infatisat inaintea lui in cautarea dreptatii si la sfarsitul povestilor le-a spus ambilor ca au dreptate. Atunci un apropiat al sau care a asistat la scena i-a spus : Nu se poate sa aiba dreptate amandoi in acelasi timp ! La care David a raspuns : Si tu ai dreptate !
      Daca e sa trecem de la vorbele frumoase la adevarurile zilelor noastre, eu banuiesc ca Radu a vrut initial sa scrie un articol despre modul in care a actionat Victor Ponta in privinta numirii procurorilor :general si sef DNA. Imi place sa cred ca a fost subtil si ca ne-a pus la incercare perspicacitatea celor care il admiram si il citim. Daca e asa, il felicit si il aprob 100%.

      1. Cu riscul de a te dezamagi, articolul e scris cu mult timp inainte de episodul evocat de tine. Dar ma bucur ca el se dovedeste valabil si in cazuri pe care nu le avea in vedere la momentul la care a fost gandit :)

        1. Ma simt onorat ca mi-ai raspuns. Nu se pune problema unei dezamagiri, aici schimbam idei si pareri, nu punem tara la cale si cum bine ai spus in articol, invatam sa ne ascultam si sa ne respectam reciproc adevarurile. In plus, daca ai fost de acord ca articolul se potriveste cu ce am banuit eu, chiar nu am de ce sa fiu dezamagit :) Asa ca procentul de la sfarsitul postarii mele ramane neatins :)