’77 – amintiri de când s-a cutremurat pământul

Iar e 4 martie, iar vorbim de cutremur. Uneori suntem plictisitor de ciclici. Ne amintim brusc de clădirile niciodată consolidate, de drumurile gâtuite de maşinile parcate aiurea, de spitalele de urgenţă neîncăpătoare în caz de dezastru. Aducem la televizor specialişti care se contrazic ca nişte adevăraţi profesionişti ce sunt, unii spun că putem prevedea astfel de cataclisme, alţii că nici vorbă. Ni se dau iar sfaturi despre bocceluţa care trebuie să stea lângă pat, umplută cu toate cele necesare supravieţuirii. Ne bucurăm că s-au inventat telefoanele mobile, dar ne dezumflăm când ne aducem aminte că reţelele cad răpuse de Anul Nou şi n-au şanse mai mari să facă faţă panicii din timpul unui seism.

Vorbim iar de Tomiţă Caragiu, de Doina Badea sau de Bocăneţ. Cu ocazia asta mai putem vedea şi noi crâmpeie arhivate de televiziune adevărată. Ne chinuim să ne băgăm în cap pentru tot anul să NU ieşim pe scări în timpul unui posibil zbucium al pământului. Nici aruncatul pe geam nu pare o soluţie foarte practică.

Acum 40 de ani aveam 7 ani, dar habar n-aveam că lumea pe care abia începeam s-o descopăr e capabilă de astfel de zvârcoliri viscerale. Cu atât mai puţin credeam că mai puţin de un minut de zgâlţâială haotică poate lăsa în urmă peste 1500 de morţi şi un oraş desfigurat de răni profunde şi ale cărui cicatrici nu se vor vindeca nici în zeci de ani. De altfel, despre toate astea voi deveni conştient mult mai târziu, în acele momente şi în cele imediat de după, starea mea de spirit fiind influenţată doar de trăirile, agitaţiile sau perplexităţile celor mari.

Am câteva amintiri din seara aceea. Ceea ce, în cazul meu şi al modului în care funcţionează memoria mea, înseamnă că m-a marcat cumva toată întâmplarea, chiar dacă, la nivel conştient, nu asimilasem nici gravitatea ei, nici pericolul posibil. Eram acasă cu o prietenă a mamei (care era la serviciu). Stăteam pe un scăunel pliabil, de camping, şi mâncam în sufragerie mămăliguţă cu brânză. La televizor era un film străin cu o telefonistă. Nu mă întrebaţi de unde ştiam eu că era o telefonistă, e posibil să fie doar o invenţie postfactum. Brusc, au troznit mobilele, lampa a început s-o ia razna, umbra ei dansând pe tavan, tabloul de deasupra canapelei dădea semne că ar vrea să coboare de pe perete. În bucătărie obiecte strigau vătămate de impactul cu podeaua din ciment mozaicat. Angela a rămas calmă sau, cel puţin, eu nu-mi amintesc să mă fi speriat din cauza ei. M-a luat în braţe şi a ieşit cu mine pe holul blocului. A coborât scările (pe care nu trebuia să ne aflăm în acele momente, dar cine să ştie asta pe atunci?), încercând să se strecoare printre vecini, unii panicaţi, precipitaţi şi zgomotoşi.

În părculeţul din faţa clădirii şi pe trotuar, lume multă, părea o adunare câmpenească (afară era plăcut pentru un început de primăvară). Desigur, asta e tot o comparaţie postfactum, n-am fost niciodată la o astfel de adunare, am văzut-o la televizor mult mai târziu şi mintea mea a cimentat asocierea. Tremurul trecuse de mult. Şi spaima părea să se risipească. Rămăsese o oarecare perplexitate. Şi o nevoie nestăvilită de a vorbi. Oameni care abia se salutau din când în când, încercau acum să-şi facă reciproc curaj, împărtăşind poveşti despre marele cutremur din 40, aflate de la părinţi. Mai ştiu că mi-era somn, eram uşor bucuros că scăpasem de laptele care urma invariabil mesei de seară şi uşor indispus pentru că nu aveam să văd ce se întâmplă până la sfârşit în filmul cu telefonista…

Categorii: peripeteia - Περιπέτεια
 
      Ţi-a plăcut?
Şi împarte cu prietenii tăi! Facebooktwitter

Vrei să fii informat rapid despre noile postări de pe blog? Simplu! Abonează-te la newsletter!
  •  

    Ai un comentariu de făcut? Be my guest!

    Nu voi aproba apariţia comentariilor nelegate de subiectul postării, fără logică, fără argumente, emanaţie a vreunui talibanism, indiferent de tabără, cu invective, indiferent de destinatar. Și, desigur, nici pe a celor care nu respectă regulile de bun-simţ, decenţă şi corectitudine, ale unei comunicări dintre oaspete (tu) şi gazdă (eu)!


    Dacă ai cont de Facebook, poți comenta în acest box. Dacă nu, ai altă opțiune mai jos:

    [fbcomments]

    Dacă nu ai cont de Facebook, folosește acest formular: